ALFONZ ANKER GENETICA LA PORUMBEI – Autor: Szabó Zoltán

Un proiect mai vechi a fost să scriu despre crescătorii care au
marcat cariera mea columbofilă, dăruindndu-mi porumbei, sau sfaturi folositoare. Primul crescător din acest grup a fost
Winkler bácsi, cel care m-a introdus în tainele columbofiliei încă din copilărie, despre el am scris pe pagina Despre mine.

Următorul crescător, care merită să primească un spaţiu mult mai mare este Anker Alfonz. De la el direct nu am primit porumbei şi nici sfaturi, dar am avut de învăţat enorm de mult citind articolele publicate de el şi nu în ultimul rând cartea Rebusul zburător.

Cred că nu ar trebui să-l prezint crescătorilor de porumbei voiajori şi totuşi am să spun câteva cuvinte despre acest titan a geneticii porumbeilor.

Nu am avut norocul să-l cunosc pe acest columbofil, care a reuşit să cultive hobbyul nostru la un nivel ştiinţific, cum prea puţini oameni au reuşit înaintea lui şi nici mai târziu. Nu am porumbei care provin direct de la el, dar totuşi în pedigreul mamei Campionului este un stră-srăbunic, care
se pare că are origine Anker.

Prea multe date personale despre el nu am avut noroc să adun, dar ceea ce am reuşit, vă prezint în continuare.

S-a născut în 1925 la Komárom, Ungaria unde pe peretele casei maternale se află şi o placă memorativă.A provenit dintr-o familie cu mari tradiţii în creşterea cailor.Încă din tinereţe s-a remarcat prin darul de a povesti. A fost pasionat de creştera şi ameliorarea porumbeilor, a cailor, dar şi a celorlalţi animale. După anul 1962 a devenit cercetător din cadrul Institutului Agricol de la Kaposvár fără să aibă diplomă de studii superioare în agricultură. Acest fapt cred că a fost o recunoaştere deosebită a meritelor lui. În această calitate (de cercetător ştiinţific genetician) de exemplu a participat în 1969 la conferinţa geneticienilor în domeniu animal la Berlin.

În creşterea şi hibridizarea suinelor a elaborat o metodă nouă, care a fost urmat după acea şi de alţi zootehnişti pe plan mondial. În 1976 a fost decorat de către ministerul agriculturii al Ungariei cu premiul Eötvös pentru meritele deosebite în crearea liniei porcine KA-HYB.

După amintirile prietenilor lui, oameni de ştiinţă cu acte în regulă, a avut un spirit de observaţie şi o memorie ieşită din comun ţinând minte cu lux de amănunte şi după decenii toate caracteristicile animalelor de prăsilă cu care a lucrat, fapt care a trezit admiraţia şi aprecierea şi pe plan internaţional.

Cel mai drag însă dintre toate animalele pentru el au fost porumbeii voiajori, pasiune adusă încă din copilărie.A dus şi o activitate publicistică columbofilă destul de importantă. Cea mai însemnată lucrare cu tematică columbofilă a lui Anker Alfonz a fost cartea cu titlul Rebusul zburător apărut în anul 1972. Este o carte de specialitate columbofilă, dar nu numai. Sunt convins că un columbofil adevărat, dacă se apucă să citească această biblie columbofilă, nu poate să lasă din mână până nu termină şi ultima pagină. Este o adevărată demonstraţie a artei ameliorării animalelor scrisă într-un limbaj literar şi atrăgător.Această carte a fost tradusă în mai multe limbi, printre care, după cunoştinţele mele şi în limba română. Deci foarte mulţi columbofili poate a şi citit. Bineânţeles că şi eu am citit, dar sunt convins că încă foarte mulţi nu au avut posibilitatea să citească, fiind editat într-un număr destul de limitat. Nici eu nu am reuşit să cumpăr originalul.

Dintre toate cărtile columbofile asta cred că a fost cu cele mai multe învăţăminte.

De aceea am propus să prezint periodic şi cititorilor acestui blog, câţiva idei a acestui mare genetician descris în această carte, dar şi din celelate publicaţii interesante din revista columbofilă maghiară POSTAGALAMB SPORT.

Nu doresc să traduc articolele, cred că nici nu ar fi legal, contravenind legii autorului, decât să vi-le prezint ideile principale şi comentând, sau explicând unele aspecte văzute altfel de mine.

Poate nu o să am timp să vă ofer prea des asemenea articole, cerând multă muncă şi timp realizarea lor, dar am să mă străduiesc să tratez pe cât se poate probleme actuale de sezon.

Ca încă o dovadă de apreciere deosebită în anul 2001 la facultatea de la Kaposvár a fost dezvelit bustul acestui om genial.

Determinarea caracterelor

Acest fenomen încerc să vă demonstrez prin două mecanisme cele mai simple: determinarea sexului şi determinarea culorii la porumbei.

Ţin să menţionez că pe lângă aceste mechanisme mai sunt numeroase alte ,,trucuri" mult mai complicate pe care nici eu nu le ştiuCromosomii sunt de două feluri: cromosomi autosomali şi sex cromosomi .Cei sexuali diferă de ceilalţi din punct de vedere a formei şi a mărimii. După cât ştiu eu nu deţin prea multe informaţii, dar ei sunt aceea care determină sexul viitorului produs.Pe cât timp ceilalţi perechi de cromosomi au forme identice, cei care determină sexul au forme diferite, iar în funcţie de forma lui au fost denumite de oameni de ştiinţă cromosomi X şi cromosom Y la mamiferi , iar la păsări, peşti şi la fluturi X si 0 (sau Z şi W).

În cazul mamiferelor femelele deţin două cromosomi X (XX), ia masculii unu de X şi unu de Y (XZ).

La păsări este puţin mai altfel, masculul deţine XX iar femela XY.

Cu ocazia producerii celulelor sexuale vor apare celule cu un cromosom X, sau Y, iar cu ocazia fecundării şi refacerii numărului cromosomilor vor apare iarăşi femele (XX) şi masculi (XY).

Cum se întâmplă cu moştenirea culorilor? Relaţia între gene care determină culoarea la porumbei este de obicei dominanţă - recesivitate, sau intermediară.

Pe un cromosom se află gena unei singure culoare, dar fiindcă celulele corpului conţin cromosomii în pereche, este posibil ca un exemplar să posedă un cromosom care determină culoarea albă, iar celălalt culoarea neagră a porumbelului. În acest caz dacă intervine regula dominanţei-recesivităţii, se va manifesta numai culoarea dominantă ex. neagra. Dacă este vorba de mecanismul de moştenire intermediară atunci vom obţine o culoare intermediară între alb şi negru ex cenuşie.

În general la porumbeii voiajori mecanismul de determinare a culorpi este dominanţă-recesivitate.

Problema se complică cu apariţia diferitelor desene a penajului, iar la porumbei de ornament intervin şi alte mecanisme genetice mult mai complicate.

La voiajori ca să fie mai simplă hai să zicem că sunt două feluri de porumbei cea ce priveşte intensitatea culorii penajului: guţi, de culoare mai închise, spre negru şi de culoare mai deschise spre albastru (cenuşie). Relaţia dintre ele fiind gutul domină asupra culorii deschise.

Desenul penajului: solzat şi cu dungi. Relaţia între ele solzatul domină asupra celor cu dungi.

Practic aceste caractere apar obligatoriu deodată la un porumbel, deci vom avea solzaţi închişi, solzaţi guţi albaşrti.

Numai existenţa acestor două factori, vom avea patru fenotipuri (aspectul exterior, şi anume: albastru deschis, albastru închis, solzat deschis, solzat închis) diferite şi  trei genotipuri pentru desen (aspect a culorii din punctul de vedere a genelor şi anume: homozigoţi albaştri, homozigoţi solzaţi şi heterozigoţi albaştri - solzaţi) şi trei pentru intensitatea culorii.Asemănător se întâmplă şi cu culoarea roşie a porumbelului voiajor, numai că de această dată gena care determină culoarea se găseşte pe cromosomul care determină şi sexul porumbelului (genă sexlincată). Deci cum femelele au un singur cromosom X pe care se găseşte gena culorii roşie, ei nu pot să transmită decât această culoare, masculii în schimb pot fii heterozigoţi la culoare, având două cromosomi XX. Culoarea roşie fiind dominantă toate exemplarele care conţin gena vor fi roşii. Deci o femelă roşie nu poate să aibă numai pui masculi roşii, în schimb ficele ei pot fi şi de alte culori în funcţie de culoarea masculului. Masculii roşii dacă sunt heterozigoţi pe culoarea roşie vor avea pui şi roşi şi guţi (albaştri sau albaştri-solzaţi). Cei care sunt homozigoţi pe culoarea roşie (mai rar se întâmplă) vor avea numai pui roşii. Intensitatea şi desenul culorii va fi determinat cum am explicat şi la culoarea normală (albastru şi gut).Ţin să menţionez că acest mecanism este valabil aşa numai la culoarea roşie clasică şi numai la voiajori, la ornament intervin alte mecanisme.Mai sunt şi alte aspecte care se moştenesc asemănător, cum ar fi culoarea ochilor, dar şi altele mai greu observabile.În caretea lui Anker se explică puţin mai altfel, dar esenţa este aceaşi.Nu am găsit o explicaţie referitor la penele albe în cazul poumbeilor tărcaţi şi cei cu pene albe în aripă.

Ştiu că aceste aspecte sunt mai puţin importante în cazul rezultatelor porumbeilor voiajori, dar totuşi sunt de părere că merită studiate, dacă nu de alta, atunci ca să nu fiţi păcăliţi de alţii, sau să vă daţi seama de eventualele pui bastarzi din propria crescătorie.

Fondul

Categoria mea favorită, dar cred că deja aţi ştiut cei care mă cunosc şi cei care au urmărit acest blog.

După atâtea vorbe oare ce mai pot spune despre această categorie. Am să încerc să vă prezint părerea lui Anker Alfonz îmbinând cele scrise în Rebusul zburător cu un alt articol scris de el în revista POSTAGALAMB SPORT.

În primul rând după părerea lui se pot vorbi de două feluri de porumbei de fond:

cel de o zi, care sunt capabili să sosească în prima zi de la concursuri de 650-850 km

cei de maraton care zboară distanţe de 900-1200 km (şi nu neapărat în prima zi)

Deci atenţie, după părerea lui concursurile de 500-600 km nu sunt fonduri (!!) şi cu această părere sunt şi eu perfect de acord. Cu atât mai mult că de la scrierile lui Anker s-a mai şi dezvoltat columbofilia, (cu toate că sunt destul de mulţi care ar dori regresia).

Porumbeii din prima categorie sunt păsări mai mici cu musculatură deosebit de elastică, dar nu prea voluminoasă, cu penajul mai puţin bogat, osatură mai fină, deci orice surplus care ar reprezenta balast, lipseşte de la aceşti porumbei. În general au pieptul mai îngust şi coadă mai lată, corp uşor şi bine echilibrat. De multe ori masculii din aceste categorii au caractere exterioare asemănător femelelor. Sunt capabili să zboare 13-15 ore pe zi, ajungând acasă de multe ori epuizaţi de efortul depus. Asemenea porumbei sunt cele din liniile: Huykens-Van Riel, Symons, Van Bruane, Cattrijsse ect.

Faţă de aceşti porumbeii, cei de maraton (900-1200 Km) sunt mai mari, mai calmi, mai puţin rapizi, cu suprafaţa aripii deosebit de mare. Fiind mai calmi şi mai lenţi nu ajung acasă în prima zi, odihnindu-se în timpul nopţii, iar a doua, sau chiar a treia zi sosesc parcă sunt odihniţi. De obicei sunt porumbei mai tardivi, rezultatele cele mai bune oferind după vârsta de trei ani. Sunt porumbei din familii Bricoux, Delbar, Horváth.

Foarte scurt cam aşa carcterizează Anker porumbeii de fond, preferând mai mult pe cei de fond de o zi, decât pe cei de maraton.În general sunt şi eu de acord cu cele spuse, dar cred că în decursul celui aproape 40 de ani de când a apărut cartea Rebusul zburător, s-au mai evoluat rasele de porumbei, devenind mai rapizi şi aceste diferenţe s-au mai şters în favoarea porumbeilor de maraton (sau invers). La ora actuală şi porumbeii de maraton (sau invers) au început să  semene tot mai mult cu tipul descris la cei de o zi, devenind mai mici şi totodată mai rapizi. dacă comparăm vitezele primilor porumbei de la zboruri de 700-800 km cu cei de la primii sosiţi de la concursuri de peste 900 km vedem că sunt comparabile, uneori chiar aproape identice. Tot mai des sunt sosirile în prima zi de la concursuri de peste 850-950 km.

Chiar şi Anker remarcă faptul că în anii 1950, când după război iar s-au început organizarea concursurilor de maraton, în primul an numai patru porumbei au reuşit să sosească în prima zi, iar cu trecera timpului s-au înmulţit aceste sosiri, marcând porumbei în prima zi, chiar de la concursuri de peste 1000 km (Rostock, Berlin). Procesul nu s-a oprit nici de atunci şi la ora actuală nu reprezintă o raritate sosirile de la asemenea concursuri nici la noi, deşi sunt totuşi rezultate admirabile.Următoarea întrebare pusă de Anker este de ce este nevoie de concursurile de fond şi de mare fond?Pentru că cel mai bine prin aceste categorii putem ,,întreţine" calitatea efectivelor de porumbei. Presupunând o concurenţă puternică, porumbeii de frunte de la concursuri de 800-1200 km pot fi numai cei cu rezistenţă impecabilă peste media celorlalţi porumbei. Totoadtă trebuie să aibă şi o inteligenţă, un simţ al orientării superioară faţă de ceilaţi.Porumbeii de viteză şi demifond au nevoie mai mult de viteză, de promptitudine la pornire, nefiind transportaţi zile întregi în maşină, nu au nevoie de un sistem imunitar la fel de bun ca şi a celor de fond şi de maraton. De obicei sunt şi mai predispuşi la depresiune cauzată de consangvinizare, tocmai din lipsa sistemului imunitar mai puţin performant.În general în toate ţările cu tradiţii columbofile, porumbeii de maraton sunt folosite la ameliorarea liniilor de viteză şi demifond. Chiar şi liniile de demifond şi de viteză au la bază porumbei din celebre familii maratoniste.Rezultate cu adevărat recunoscute de întreaga societate columbofilă sunt cele de mare fond şi de maraton. Făcând comparaţie cu sportul uman, boxul şi acolo cei mai cunoscuţi sunt boxerii din grupa grea (Tyson, Mohamed Ali, Forreman, Rocky, Jo Luis ect), în timp ce cei din grupa muscă sunt cunoscuţi numai de specialiştii acestui sport.Aşa şi în columbofilie toată lumea recunoaşte şi admiră câştigătorii concursurilor de la Barcelona, Marseille, Perpignan, St. Vincent, Pau, Dax, San Sebastian., în timp ce câştigătorii concursurilor scurte sunt uitate peste noapte. De la aceste concursuri rar se întâmplă să sosească stoluri de porumbei deodată, nu se închei concursurile în câteva minute, porumbeii mai slabi se pierd inevitabil.De la asemenea distanţe se pot organiza concursuri pe arii mai mari, chiar şi cu participare internaţională, diferenţele procentuale fiind relativ mici. Rar se aud comentarii din partea crescătorilor referitor la diferenţa de distanţe de la concursurile mai înainte amintite.Concluzionând cele scrise mai înainte concursurile de fond aduc un aport important în sprijinul dezvoltării columbofiliei, asigurând totodată posibilitatea comparării crescătorilor, care altfel nu au cum să cunoască situaţia lor în grila naţională şi nu în ultimul rând prin aceste concursuri se pot obţine adevărate recunoştinţe pe plan internaţional.Aşa vedea problema Anker Alfonz în anul 1979, cerând organizării concursurilor naţionale pentru toţi columbofilii din Ungaria.La fel este necesar şi pentru noi organizarea unui concurs naţional, cum s-a şi propus (Berlin) de actuala conducere. De asemenea propunea şi Anker: lansarea la o oră mai târzie, participare cu un număr limitat de porumbei pe crescător (pentru a nu periclita efective mari) şi întocmirea listelor pe zone.Din păcate însă la ora actuală asistăm aproape la toate nivelele la anemierea concursurilor de fond, transformând încet - încet în concursuri de demifond.Ce altul urmăresc unii pseudofondişti dacă nu acest lucru, prin organizării a câte 3-5, sau chiar şi 6 concursuri de 550-580 de km, concursuri care nici decum nu sunt de fond, dar pentru îndeplinirii normei de ,,fond" (??), sunt suficiente. Dacă nu au porumbei suficient de buni pentru această categorie, sau nu sunt ei destul de buni columbofili, atunci cu modificarea distanţelor necesare pentru fond vor să devină campioni absolut şi pentru acest lucru nu-i pasă nici chiar dacă bat joc de columbofilie.Şi dacă eventual nici aşa nu vor ieşi campioni la fond, şi probabil că aşa va fi, ce urmează? Vor propune scăderea distanţei şi mai mult, eventual la 350 km, sau desfiinţarea categoriilor mai lungi pe motivul  protecţiei animalelor.

Influenţe genetice non-aditive

Sunt acele caractere care sunt influenţate preponderent de influenţa mediului asupra individului. Referitor la interacţiunile genetice curioase şi interesante - luând în calcul condiţiile de mediu identice în care se desfăşoară dezvoltarea exemplarelor în cauză se bazează pe mecanisme intergenice cum ar fi supradominanţa, diferitele forme a epistaziei, ect.

Aceste caractere sunt numite în genetică caractere non-aditive. Delimitarea exactă a caracterelor aditive de cele non-aditive este destul de grea, deoarece aceste caractere de multe ori se şi suprapun.

După observaţiile lui Anker putem vorbi de caractere non-aditive în cazul urmatoarelor insuşiri:

vitalitatea

încăpăţânarea

fizicul individului

irigarea cu sînge a ochiului şi a organismului în general

capacitatea de menţinere a condiţiei fizice

capacitate de recuperare a condiţiei fizice

declanşarea formei (sportivă)

menţinerea, rămânerea în formă (sportivă)

slăbire condiţiei cu ocazia creşterii puilor

În cazul animalelor de rentă aceste caractere sunt mai bine definite. La porci de exemplu este considerat ca şi caractere aditive: lungimea corporală, grosimea slăninei ect. iar printre cele non aditive sunt inşirate: rezistenţa, fertilitatea, prolificitatea ect.

Conform tezelor geneticii actuale, caracterele aditive sunt considerate cele care stabilesc valoarea genetică a unui animal.Caracterele non-aditive care se moştenesc pot fi prevăzute foarte greu, în transmiterea lor jucând la un rol deosebit norocul.Cele aditive în transmiterea lor urmăresc legile Mendeliene, deci sunt destul de uşor calculabile, previzibile. Insuşirile urmaşilor vor reprezenta în general media caracterelor părinţilor. Folosind la încrucişare de exemplu un mascul a cărui calitatea musculaturii considerăm că este 100% şi o femelă la care aceiaşi caracter cotăm la 50%, în cazul urmaşilor ne putem aştepta la valoarea de 75% în ceea ce priveşte calitatea musculaturi. Dacă în continuare facem acelaşi tip de încrucişări, urmaşii vor moşteni caracterul musculaturi a porumbelului mai bun într-un procent de 87,5%.Aceste caractere bineânţeles nu sunt precis măsurabile, iar printre urmaşi vor fi şi sub şi peste media prevăzută, dar majoritatea se vor situa în preajma acestei valori.Deşi caracterele aditive se moştenesc aparent asemănător mecanismului relaţiilor intergenice intermediare, în realitate de această dată este vorba de un alt proces decât în cazul caracterelor cantitative, unde în urma segregării caraterelor în generaţia a doua vor apare homozigoţi şi heterozigoţi, după formula 25%-25%-50%. În cazul caracterelor aditive nu mai apare segregarea, deci media caracterelor va fi relativ constantă între valorile părinţilor.Genetica cantitative, influenţa genelor cu acţiune additive.Până acum au fost descrise mai mult transmiterea anumitor caractere calitative, cum ar fi culoarea porumeilor de exemplu.Pentru noi mult mai importante sunt transmiterea caracterelor cantitative. Referitor la animale domestice s-au făcut numeroase cercetări în acestă direcţie şi s-au şi creat linii mult prea specializate, dar în cazul porumbeilor voiajori deocamdată mai sunt prea multe lacune în acest domeniu (şi sper să mai rămână încă multă vreme).Ereditatea caracterelor cantitative depinde de acţiunea unui mare număr de gene, deci sunt caractere poligenice. Poate conlucra un număr deosebit de mare de gene, în general de la 10 la 100 în cazul animalelor de fermă, dar cerinţele referitoare la un porumbel voiajor fiind mult mai complexe, cred că aici intervin un număr şi mai mare de gene. Luând în considerare de exemplu numai legile Mendeliene şi recombinarea acestor perechi imense de gene, care practic poate fi redus la numărul de 31 de perchi de cromosomi, dar şi aşa vom obţine un număr imens de posibilităţi.Deci, de fapt ca şi toate legile a geneticii, urmărirea şi cercetarea caraterelor cantitative se poate face numai în cazurl efectivelor mari, de ordinul miilor de exemplare. Aceste lucruri ar presupune o evidenţă minuţioasă condusă în baze de date bine puse la punct şi nişte cunoştinţe de matematică destul de întemeiate.În cartea lui Anker caracterele cantitative sunt împărţite în două mari grupe:

Caractere care se moştenesc pe baza genelor additive.

Caractere la care mecanismul ereditar se moşteneşte non-aditiv.

În cazul caraterelor aditive este vorba de însuşiri determinate de un număr foarte mare de gene alele. Caracterele aditive se exteriorizează ca valoarea intermediară (media matematică) a acţiunii acestor gene. În acest caz fiecare genă participă la formarea caracterelor urmaşilor. Totuşi în genetica nu mereu sunt valabile regurile matematicii, sau mai bine zis nu se pot rezuma iteracţiunile genetice la acest nivel, deci nu mereu 1+1=2.

Caracterele care se moştenesc pe baza genelor aditive sunt într-o măsură mai mică influenţate de condiţiile de mediu. Nu sunt influenţate negativ de consangvinizare, dar prin hibridizarea nu se manifestă prea pronunţat efectul heterosisului.

După observaţiile lui Anker este vorba de următoarele caractere:

este transmisă genetic într-o măsură mai mică: capacitatea ficatului de a acumula glicogen şi capacitatea musculaturii de a folosi glicogenul.

mai accentuat sunt transmise caracterele aditive: dimensiunile pupilei, elementele figurate ale sângelui, viteza ect.

caractere aditive transmise cel mai pronunţat sunt: inteligenţa, dorinţa de se întoarce acasă, caracterul ,,wringler" (de a nu se supune), dargostea faţă de cuib, precocitatea sau maturizarea mai târzie, predispoziţia pentru diferite categorii de concursuri, caracterele fibrelor musculare, cantitatea hemoglobinei din sânge, mecanismele endocrine a organismului.

Aceste caracterizări referitoare la porumbeii voiajori a fost făcut prima dată de Anker. De asemenea şi cataloghizarea a diferitelor însuşiri ca fiind aditive, sau non-aditive la porumbeii voiajori a fost făcut de prima dată de el. Fiind primul în domeniu, consideră că este expusă de a greşi, dar până în prezent nu am văzut nici o lucrare care să pună sub îndoială aceste observaţii.

Cele referitoare la aceste caractere ereditare, aditive şi non aditive, fiind miezul cărţii Rebusul zburător, vă recomand să citiţi şi de acolo, deoarece eu am prezentat aici într-un mod foarte sumar.

Jef Symons, Gent, Belgium

Jef Symons fiind un bun prieten a lui Anker Alfonz şi bineânţeles un columbofil cu rezultate deosebite ţin să scriu despre el după descrierea preluată din cartea Rebusul zburator.

S-a născut la 21 aprilie 1917 şi a fost denumit regele columbofil de către renumitul publicist columbofil Erich Knesche, recunoscând cu acest titlu rezultatele deosebite obţinute în columbofilie.

A fost un om modest şi cinstit faţă de toti columbofilii, inclusiv şi cu concurenţii săi contemporani.

A fost un elev, sau mai bine zis cel mai bun elev a lui Jef Louis Vermeijen, un alt titan apreciat şi cu mulţi ani după moartea lui de către columbofilii belgieni.

A fost primul columbofil din familie şi în mod excepţional şi tatăl lui s-a apucat de porumbei de plăcerea lui. Încă de la început a primit porumbei şi sfaturi de la Jef Louis Vermeijen, legând şi o prietenie pe viaţă între ei.

Înainte de război s-au înţeles cu un al treilea bun prieten şi columbofil Geo Plateau, că după terminarea războiului cel care va reuşi să-şi salveze efectivul lui de porumbei, îi va ajuta pe ceilalţi să reânceapă columbofilia.

Symons avea rezultate semnificative încă înainte de război obţinând locuri fruntaşe şi într-un procent ridicat din porumbeii lansaţi de la concursuri scurte jucând la natural.

După terminarea războiului, efectivul lui Symons a supravieţuit cel mai bine, deşi şi el avea multe pierderi, aşa că conform înţelegerii prima serie de pui i-a dat lui Vermeijen, a doua lui Plateau şi a treia a rămas pentru el.

Cu aceşti porumbei Vermejen în scurt timp a ajuns campion dinre 30000 de crescători.

Printre porumbeii eclozionaţi din a treia serie, rămase la Symons, era şi vestitul Kozak, porumbelul cel mai renumit a lui Symons.

Deci Symons de fapt a crescut porumbei din linia lui Vermeijen, o linie veche cu începuturi datate încă din 1889. Aceşti porumbei proveneau din urmaşii păsărilor crescute de crescători renumiţi din zona Antwerpenului cum ar fi Verhaegen, Bekaert şi Vandevelde. Bineânţeles că şi sângele porumbeilor de la Wegge era prezent într-o proporţie însemnată.

Erau porumbei foarte caracteristici, erau destul de urâţi, ceea ce au moştenit şi porumbeii lui Symons. Erau de mărime mijlocie, cu greutate corporală mică, osatură fină, penaj sărăcăcios, cu coadă lată, dar cu capacitate de a câştiga la concursuri la toată categoriile. Ca şi temperament erau destul de vioi, uneori chiar puţin cam sălbatici.

De a lungul anilor Symons a mai introdus câte un porumbel în crescătorie, dar a avut grijă ca să nu schimbe caracterul esenţial a liniei, deci exemplarele obţinute din aceste hibridizări au fost încrucişate din nou cu porumbei din propria familie.

După anul 1956 a introdus prin schimb de porumbei exemplare din crescătoria lui Apotheek Sint Elooi, obţinând cursieri cu rezultate de temut în primul rând în urma muncii lui Poly Lefebvere, înrijitorul porumbeilor. Erau porumbei de pur sânge Commine provenite de la Albert Degandt, Vandevelde şi alţii. Erau porumbei în general de culoare albastră şi din această crescătorie în anul 1951 porumbelul cu nume de Student a câştigat locul unu de la concursul de 1100 km Bilbao dintr-un număr de peste 4000 de porumbei lansaţi. Acest porumbel de a lungul vieţii a participat la 75 de concursuri, dintre care de 17 ori peste 900 km. Doi fraţi a acestui porumbel a fost schimbat cu doi pui din vestitul Kozak, ajungând în aşa fel în posesia porumbeilor cu nume de Pol şi Paula.

 Din acest Pol a rezultat poprumbelul poreclit Bol, care de a lungul vieţii a participat la 72 de concursuri, obţinând clasări de 60 de ori.

Sora lui Pol, Paula de asemenea a devenit un reproducător de excepţie dând urmaşi cu care în anul 1958 Symons a devenit campion naţional la fond din Belgia. Puiul ei poreclit Barabas a devenit cel mai bun reproducător a anilor 1960 din crescătoria lui Symons.

Tot în aceşti ani a introdus în crescătorie un pui din vestitul porumbel cu nume de Zwarteband de la crescătorul Oscar Devriendt. Acest Zwarteband a obţinut locul 1  de la Angouleme, Chateauroux, locul 22 de la Montaband, locu 15 Dax, era singurul porumbel din Belgia pe acea vreme care a reuşit să se întoarcă în prima zi de la St. Vincent 950 km, de la San Sebastian 1100 km. Devriendt între ani 1949 şi 1965 a reuşit să obţină 9 locuri 1 naţional şi internaţional cu porumbeii lui.

Acest porumbel Zwarteband, şi ca reproducător a fost foarte valoros.

Primii 7 porumbei cei mai faimoşi a lui Symons au fost următoarele:

KOZAK care a participat la 86 concursuri oţinând 74 clasări

DONKERE 64 de concursuri 47 clasări

LANGE 36 concursuri 29 clasări

STIER 50 de concursuri 42 clasări

DIEF 69 concursuri 58 clasări

ADAM 46 concursuri 38 clasări

BOL 72 concursuri 60 clasări

Între anii 1950 şi 1967 Jef Symons a obţinut numeroase titluri prestigioase pe plan naţional din Belgia, obţinând aşa de mai multe ori titlu de ,,rege" columbofil din Gent.

În anul 1951 a câstiagat două maşini cu porumbelul Bamby.

1952 campion regional.

1953 vicecampion regional.

1954 campion şi tot aşa până anul 1967 când din cauză de sănătate a fost nevoit să renunţe la porumbei.

Cu ocazia desfiinţării crescătoriei a dat dovadă încă odată de generozitatea lui, dăruind cadou porumbeii la prieteni, printe ei numărând şi Anker Alfonz. Alţi columbofili de talia lui au obţinut adevărate averi din licitaţie, organizate cu ocazia desfiinţării crescătoriei.

În aşa fel a ajuns în posesia lui Anker Alfonz doi cu valoare genetică deosebită, cum ar fi: BARABAS, cel mai bun mascul reproducător din anii 1960 şi Dief cel mai bun cursier din acea vreme.

Aceşti porumbei erau combinaţi între Vermeijen x Commine  şi au fost folosite în reproducţie obţinând din ei urmaşi consangvini, reprezentând temelia de bază a porumbeilor lui Anker.

Sunt porumbei cu un aspect nu prea plăcut, cu pieptul mai puţin larg, coada lată, penaj uscat, dar dinamici, cu temperament vioi, faţa lor trădează voinţa de a învinge. Au musculatură deosebit de elastică, ceea ce asigură capacitatea lor de învingător la toate categoriile. Din punct de vedere al ameliorării se combină  foarte bine cu orice altă linie.Bineânţeles că în carte toate aceste poveşti sunt descrise mult mai amplu şi atrăgător, eu am încercat numai să fac un extras, nereuşind să redau subtilităţile.

Din prezentarea de mai sus se pot vedea că asemena familii de porumbei nu se nasc numai aşa întâmplător, ci au la bază o muncă de selecţie depusă de a lungul deceniilor, care cere bani, cunoaştere, prietenii şi profesionalism. Iar la urmă cei care sunt cu adevărat mari, ştiu să fie şi generoşi, dăruind adevărate valori prietenilor.

Ceea ce nu am aflat din prezentare şi m-ar fi interesat este cu ce efectiv a lucrat Symons şi ceilalţi columbofili contemporani a lui şi cum a alimentat porumbeii.

Ereditatea schimbătoare

Este vorba de caractere determinate genetic, care se schimbă de a lungul vieţii.

Nici acest fenomen, după părerea mea, nu are o importanţă deosebită în creştera porumbeilor voiajori, deci nici cu asta nu doresc să mă ocup mai pe larg.

Anker  exemplifică fenomenul cu porumbei, sau oameni, care în tinereţe seamănă cu tata iar cu trecerea timpului începe să apare tot mai multe însuşiri caracteristice mamei. Din domeniul columbofiliei prezintă un exemplu în care o linie de porumbei bazată pe porumbei de origine Symons în tinereţe aveau musculatură mai puţin apreciabilă, dar cu trecerea timpului, la 11 ani musculatura lor a devenit de calitate foarte bună.

Eu însă caut să vă exemplific din domeniul nostru cu cazul familiilor de porumbei voiajori, care ca şi pui dau rezultate proeminente la concursuri, însă ca şi adulţi se pierd de la concursuri mai scurte, deşi în mod logic ar trebui să reziste.

Dacă mă gândesc mai bine, poate nici nu este aşa de neânsemnată această ereditate schimbătoare!

LUNI, 18 APRILIE 2011

Interacţiuni între gene nealele

Sunt probleme mai complicate şi de importanţă mai redusă în creşterea porumbeilor voiajori, de aceea nu am să mă ocup prea mult de aceste probleme, cum nu a făcut de fapt nici Anker Alfonz.

Fenotipul este modul de exteriorizare a unui genotip în condiţii de mediu specifice. Precum şi mediul exterior tot aşa şi genele nealele au influenţă între ele. De exemplu o genă, care defineşte sinteza unei enzime, prin mecanismul de acţiune a enzimei respective exercită acţiunea asupra mai multor insuşiri, determinate de alte gene.

Funcţionarea incorectă a acestor interacţiuni se datorează în general apariţiei genelor mutante, cu acţiune insuficientă, sau chiar nulă, ducând la apariţia diferitelor boli genetice.

Sunt mai multe tipuri, reguli, de acţiuni intergenice între gene nealele cum ar fi: interacţiunea de epistazie, interacţiunea complementară, pleiotropia, dar în continuare am să mă refer numai la epistazie.Interacţiunea de epistazie: este interacţiunea dintre două gene nealele dintre care una, denumită epistatică, suprimă, sau maschează efectul celeilalte, denumită hipostatică.Tradus în limbă columbofilă: este vorba de fenomenul  transmiterii culorii roşie la porumbel. Gena care răspunde de apariţia culorii roşie se găseşte pe cromosomul  X (sexcromosom) şi este dominantă asupra celorlalţi culori, a cărui genă se găseşte pe un alt cromosom. Deci degeaba este porumbelul dominant pe culoarea albastră, dacă pe cromosomul X se găseşte gena culorii roşie porumbelul va fi de culoare roşie.În funcţie de natura genei epistatice se cunosc trei forme de epistazie:Epistazie de dominanţă: are loc în cazul când o genă dominantă A este epistatică asupra unei gene nealele, fie ea B sau b. Este cazul prezentat mai înainte referitor la culoarea roşie, exemplu puţin complicat însă de faptul că gena epistatică se află pe cromosomul X.Epistazia de recesivitate: este vorba de cazul în care un genotip homozigot recesiv la locusul aa, inhibă manifestarea unei gene nealele B sau b. Exemplu nu ştiu să vă ofer din experienţa columbofilă, dar probabil ar fi posibil în cazul porumbeilor de ornament, la care eu nu mă pricep.

Epistazia de dominanţă şi recesivitate: când o alelă dominantă la un locus epistatic A, produce acelaşi efect fenotipic ca şi genotipul homozigot recesiv de la locusul hipostatic bb.

Aceste interacţiuni aparent modifică legile Mendeliene, (referitoare la procentul de 25%-25%-50%, sau 1-1-2) dar în realitate genotipic legea rămâne valabilă, numai exteriorizarea fenotipului este modificată în mod diferit de felul celui trei tipuri de epistazie.

Cine este crescătorul?

Este titlul unui capitol din cartea lui Anker Alfonz şi se referă practic la denumirea porumbeilor în funcţie de originea lor, mai exact de crescătorul care a contribuit la formarea unui anumit porumbel.

Ca şi exemple sunt aduse mai multe nume celebre dintre crescători maghiari, dar eu vă prezint un alt exemplu, dat tot de Anker, porumbei de origine Bricoux.

Această familie de porumbei a fost creată cu foarte mulţi ani în urmă de Dr. Arthur Bricoux, care a murit de peste 50 de ani, şi au fost împercheate şi selectate conform ideilor lui, cel mai bun cu cel mai bun. În schimb acei crescători, care la ora actuală cresc porumbei de origine Bricoux nu fac aşa. Porumbei ,,Bricoux" care sunt crescuţi la ora atuală sunt împerecheate ţinând cont numai de originea lor, deci porumbel de origine Bricoux cu porumbel de origine Bricoux, ceea ce nici pe departe nu reflectă metoda doctorului Arthur Bricoux.

Luând un exemplu mai fericit, când dintr-o asemenea împerechere ies exemplare valoroase şi ar putea fi mândru de ei şi crescătorul incriminat, dar ce se întâmplă în cazul în care rezultă porumbei mai slabi. Oare şi atunci ar fi mândru de aceşti porumbei şi ar mai dori să poartă numele lui?

Dar mergând mai departe oare este drept să spunem despre un porumbel că este de origine Horváth (după crescătorul maghiar Horváth János), în moment ce aceşti porumbei sunt obţinuţi din alte linii, cum ar fi austriacul Hopfner. Dar putem merge şi mai departe dacă ţinem cont că porumbeii lui Hopfner provin de la crescătorul american Schultz, şi aşa mai departe ajungând până la urmă la Wegge, care la rândul lui a cumpărat de la piaţă.

De multe ori porumbeii dintr-o anumită linie degeaba sunt crescute în consangvinizare, uneori chiar foarte strânsă, sunt obţinute cu ei rezultate şi chiar rezultate proeminente, dar nu la aceea categorie pentru care au fost închipuite de crescătorul original. Ca şi exemplu sunt amintite porumbeii de origine Delbar, Fabry, Symons.

Un exemplu din cariera mea ar fi porumbelul cu matricolul 034134/99, care la origine avea porumbei Janssen, iar rezultatele cele mai bune a obţinut de la concursurile de maraton. După câte am auzit eu fraţii Janssen, nu numai că nu erau mândrii de asemenea rezultate, dar şi puneau sub îndoială originea reală a asemena porumbei, fiindcă ei nu participau cu porumbei decât la consursuri până la 300-400 km.

Prin urmare conform ştiinţei ameliorării animalelor:

CRESCĂTORUL UNUI ANIMAL ESTE MEREU ACELAŞ CRESCĂTOR, CARE A PLANIFICAT ÎMPERECHEREA RESPECTIVĂ DIN CARE A REZULTAT, ÎN CAZUL NOSTRU PORUMBELUL RESPECTIV.

Deci se pot numii porumbei Anker, numai acele exemplare care s-au născut în crescătoria lui Anker, iar părinţii au fost împerecheaţi de el.

Nu este întâmplător nici alegerea crescătorului referitor la porumbeii pe care urmează să-i folosească la încrucişările ulterioare. De exemplu Anker a folosit la pornire porumbeii din liniile Symons, Desmet-Mathijs şi Janssen, idealul porumbel în viziunea lui fiind aceea care reuşeşte să obţină clasări în fruntea clasamentului de la 100-750 km.

Împerecherea porumbeilor este oarecum o artă. Roadele lui, bune, sau rele fiind ele, sunt în beneficiul, sau detrimentul crescătorului, care a planificat respectiva pereche.

Sunt întru totul de acord cu ideile descrise şi totuşi rămâne întrebarea, de ce şi Anker aminteşte de porumbei Symons, Bricoux, Janssen, sau Fabry? După părerea mea (incomparabil mai modestă decât a lui Anker Alfonz), chiar dacă crescătorul unui anumit porumbel este cel care a împerecheat părinţii, totuşi aşa este cinstit dacă este menţionat şi crecătorul ,,original". Susţin această părere cu toate că ştiu că orice viiţuitoare la a 10 generaţie are deja 2048 de strămoşi, dintre care în mod sigur sunt foarte multe exemplare şi cu origine necunoscute.

Chiar şi Anker aminteşte mai înainte în cartea Rebusul zburător, de crescători care uită să amintească de anumiţi porumbei primit cadou, sau pe bani puţini de la Symons, deşi şi aceste exemplare au contribuit la rezultate obţinute.

La porumbeii voiajori într-adevăr sunt folosite cu succes încrucişări între linii de viteză şi de fond, îmbunătăţind reciproc calităţiile sportive, dar de exemplu în creşterea cabalinelor încrucişarea raselor grei cu rase arabe deja nu ar aduce beneficii. Cu acest ultimul exemplu poate am cam sărit prea departe în critici, fiindcă nici la porumbei nu este indicat încrucişarea voiajorilor cu tipleri, iar raselor grei de cai sunt tot atât de îndepărtate de rase arabe ca tiplerii de voiajori.

Interacţiuni genice între gene alele

După cum am amintit la dansul cromosomilor, fiecare genă în celulele somatice se află în pereche: una moştenită de la mamă, cealaltă de la tată.

Aceste perechi de gene se numesc gene alele, deci este aceea pereche de gene care definesc aceaşi însuşire a organismului, de exemplu culoarea penajului.

În cazul în care ambele exemplare din perechea de cromosomi conţin o genă (gene alele), care determină aceaşi insuşire, avem de a face cu un exemplar homozigot pe această însuşire. De exemplu ambii cromosomi conţin gena culorii albe a penajului.

Când pe un cromosom, din pereche una conţine o altă genă decât celălalt pentru acelaş însuşire vorbim de exemplar heterozigot pentru însuşirea respectivă. Un cromosom conţine gena penajului alb, iar celălalt a culorii negre.

Între aceste gene alele sunt stabilite diferite relaţii. În continuare am să vă prezint foarte sumar principalele interacţiuni între genele alele.Dominanţă şi recesivitate: deci o însuşire domină pe celălalt. Deci, nu permite exteriorizarea celui dominat.

Întorcându-ne la exemplul de mai înainte: culoarea neagră fiind dominantă asupra celui alb, porumbei heterozigoţi (care conţin pe un cromosom gena culorii negre, iar pe celălalt alb) vor avea culoare neagră, deci fenotipic vor fi neare. De asemenea şi exemplarele homozigote negre vor avea culoare neagră.

Numai exemplarele homozigote pe culoarea albă vor fi albi.

Deci genotipul homozigot dominant (AA) şi cel heterozigot (Aa) prezintă acelaşi fenotip.

În urma încrucişării a doi exemplare heterozigote (monohibridare) raportul de segregare între însuşiri va fi 3:1. Deci în cazul nostru trei negri şi un alb, iar genotipic un homozigot negru, un homozigot alb şi doi heterozigoţi. Conform legilor Mendeliene şi prezentat matematic apare: 25% homozigoţi dominanţi, 25% homozigoţi recesivi, 50% heterozigoţi.Codominanţă sau lipsa de dominanţă, sau ereditatea intermediară: cele două alele ale unui locus prezintă aceeaşi ,,capacitate" de exteriorizare. În acest fel la heterozigoţi se manifestă ambele alele, apărând un fenotip nou, de obicei intermediar fenotipurilor homozigote. Ca urmare fiecare genotip se va recunoaşte uşor prin fenotip.Supradominanţă: este tocmai fenomenul căutat de noi prin hibridizare. Se caracterizează prin faptul că expresia fenotipică a heterozigotului este superioară ambelor genotipuri homozigote. Este vorba de fapt de fenomenul heterozis, care se manifestă la exemplarele obţinute în urma hibridizării. Acest fenomen este larg folosit în zootehnie modernă în creşterea animalelor de fermă, dar şi la porumbei.Alelele letale, sau genele letale: sunt de fapt gene bolnave, de obicei recesive, care cauzează moartea exemplarelor homozigote la aceste însuşiri. Sunt de două tipuri: una care nu se recunoaşte fenotipic la exemplarele heterozigote, iar celălalt care şi în cazul exemplarelor heterozigote se manifestă, neproducând însă modificări de ordin letal.Alele multiple: prin însăşi definiţia genelor alele, rezultă că un organism poate să aibă cel mult două alele la un locus. Există însă posibilitate ca prin mutaţie o alelă să poate fi transformată în trei, sau mai multe forme alternative, fiecare formă exteriorizând prin fenotip diferit. În aceste cazuri într-o populaţie, vor putea fi identificate mai multe alele la acel locus. Un exemplu pentru acest fenomen este grupele de sânge la oameni, dar şi culorile diferite la porumbei.

Gene şi mutaţiile genetice

Genele sunt practic segmenţi de molecule de ADN, care codifică sinteza anumitori proteine, care la rândul lor determină proprietatea fiecărui organism. Genele sunt înşirate pe cromosomi, asemănător unui şirag de perle, fiecare având un loc bine determinat de a lungul cromosomului, dând posibilitate oamenilor de ştiinţă să alcătuiască adevărate hărţi genetice, indicând distanţa unul faţă de celălalt de a lungul cromosomului.

Totuşi diviziunile şi dansul cromosomiilor nu se desfăşoară mereu chiar aşa de exact şi precis şi cu aceste ocazii se pot lipi perechile de cromosomi şi la locul lipirii se rup, iar porţiunile rupte trec de la un cromosom la celălalt obţinând în aşa fel noi combinaţii, care nu mai sunt identice cu cel matern, sau patren. Acest fenomen se numeşte crosing over şi asigură diversificarea în continuare a organismelor vii. În aşa fel practic apar noi cromosomi recombinaţi.

Tot cu ocazia diviziunilor celulare, datorită anumitor factori, chimici, sau fizici (ex radiţii) apar diferite ,,accidente" la nivelul moleculei de ADN, deci a genei, ducând la apariţia mutaţiilor genetice. Aceste mutaţii pot fi somatice, deci produse la nivelul celulelor corpului, de exemplu la piele, manifestând prin zone colorate, sau chiar decolorate de piele, dar şi la nivelul oricărui alte celule a organismului (ex, celulele canceroase). Aceste mutaţii nu se moştenesc, eventual şansa de a apare mai des se moşteneşte.

Pot să apară asemena mutaţii şi la nivelul gameţilor şi în acest caz vorbim de mutaţii genetice care se moştenesc.

Marea majoritate a acestor mutaţii sunt dăunătoare manifestând prin diferite boli genetice, sau sunt chiar letale ducând la moartea embrionului. Totuşi un foarte mic procent nu afectează negativ viitoarele organisme, concurând la diversificarea vieţii, apariţia raselor şi speciilor noi de animale.

Aşa au apărut şi porumbeii noştri voiajori în culori, mărimi şi capacităţi foarte variabile.

Genotip, fenotip

Noţiunea de genotip se referă la totalitatea genelor pe care le deţine o fiinţă vie. Deci, poate fi definit drept structura genetică a unui individ, aşa cum a moştenit-o aceasta de la părinţii săi.Fenotipul reprezintă modul de exteriorizare a genotipului, ca rezultat al interacţiunilor intergenice, şi relaţiile ereditate-mediu.Dansul cromosomilor

Nu exclud că cele descrise de mine în continuare să conţină inexactităţi, sau lucruri depăşite deja, ştiinţa ne stând pe loc de când am invăţat eu genetica.

Materialul genetic, deci cel care determină caracterele ereditare a organismelor se găseşte în nucleul celular, organizat în cromosomi. Cromosomii sunt de fapt nişte macromolecule de ADN. Are structură dublu spriralată destul de complicată, deci cred că ar fi inutilă şi prea plictisitoare detalierea lor.

Fiecare specie are un număr bine determinat (caracteristic speciei) de perechi de cromosomi. Numarul cromosomilor pe celula de porumbel este 62 (31 de perechi cromosomiale), plus încă câţiva microcromosomi, caracteristic păsărilor. Este foarte important de reţinut faptul că sunt perechi, deoarece în acest fapt se află toată exlicaţia de bază a geneticii mendeliene, deci esenţa naturii eredităţii.

Celulele normale (somatice) a organismului conţin cromosomi formaţi în perechi, deci doi din fiecare cromosomi. Aceşti cormosomi nu sunt identici, ca şi ,,conţinut", una provine de la tata, iar celălalt de la mama. Când se înmulţesc aceste celule (de ex. în urma creşterii), prin diviziune, rezultă alte celule tot cu cromosomi în pereche.

Cu ocazia gametogenezei (formării spermatozoizilor, sau a ouălor), aceşti perechi de cromosomi se despart şi în gameţi rezultaţi vor fi numai câte un singur cromosom din fiecare pereche, unul moştenit de la tata, sau mama, distribuţia fiind întâmplătoare, teoretic cc. 50% fiind de origine paternă şi 50% maternă. Practic însă se pot întâmpla repartiţii foarte diversificate.

Cu ocazia fecundării perechile de cromosomi se refac şi organismul nou rezultat va poseda iarăşi fiecare cromosomi în două exemplare.

Acest proces de separare, şi refacerea perechilor de cromosomi se numeşte DANSUL CROMOSOMILOR.

Acest fenomen, relativ simplu, dar în realitate deosebit de complicat, şi repetat totuşi cu exactitate extraordinară, asigură diversitatea infinită şi asemănările uimitoare între indivizii vieţuitoarelor.

Sursa Articolului : http://zoliszaboro.blogspot.ro/

Autor: Szabó Zoltán